🇳🇴 Les på norsk
🇬🇧 Read in English
Înainte să mă mut în Norvegia, am avut ca profesor de actorie la facultatea de teatru din România o grupă în care erau doar fete. A fost o experiență foarte folositoare pentru mine. Eram pentru prima dată când singur la catedră. Până atunci, ca doctorand și asistent universitar, profesorul universitar stabilea parcursul grupei de studenți. Acum eram eu in charge, iar o dată pe săptămână venea la curs profesorul și actorul Adrian Titieni. Ca actor și profesor mai experimentat decât mine, îmi calibra, atunci când era cazul, parcursul pedagogic, iar ori de câte ori aveam întrebări sau nevoie de un sfat, îl sunam la orice oră și îmi răspundea mereu. Pentru toate astea și pentru încrederea oferită, mulțumesc, Adrian Titieni!
Revenind la generația fetelor: cea mai mare problemă mi s-a părut, încă de la început, absența textelor scrise doar pentru fete. Acum 30 de ani, când am dat examen la Academia de Teatru și Film din București, locurile alocate băieților erau mai multe decât cele pentru fete, tocmai din cauza dramaturgiei. Rolurile masculine erau mai numeroase decât cele pentru fete.
În anul I, semestrul 1, nu au fost probleme, deoarece am lucrat jocuri teatrale, texte scurte și improvizație scenică. În semestrul al doilea am trecut la texte contemporane și am găsit scene care puteau fi adaptate fără mari compromisuri. Când am ajuns deja la Ibsen și Cehov, la realismul psihologic din anul 2, am început să am probleme reale. Dar am găsit și acolo material de lucru: monologul Norei, scena cu Natașa și cu Mașa, Olga și Irina din „Trei surori” – încă nu era un drum închis. Am funcționat astfel și în primul semestru al anului 2, dar, când a venit timpul textelor lui Shakespeare, chiar părea că lucrurile devin imposibile.
Ce am făcut?
Primul lucru a fost să lucrez sonetele lui Shakespeare. Am abordat totul pas cu pas, încercând să nu grăbesc procesul și să păstrez bucuria jocului pentru fete.
Până atunci, încă din prima zi a anului 1 și până la finalul anului 2, nu abandonasem teatrul de improvizație și improvizația scenică. Am pus în practică principiile pe care le sintetizasem în teza mea de doctorat, „Tehnici și metode de antrenare a creativității specifice artei actorului”. Am folosit ceea ce numisem acolo „improvizație precontextuală”.
De exemplu, pentru introducerea în dramaturgia lui Shakespeare, am început cu sonetele. Pasul 1 a fost să memoreze un sonet. Pasul 2 – să le explic regulile fixe ale sonetului. Pasul 3 – să compună singure poeme în stil shakespearian. Iar la pasul 4 primeau câteva cuvinte ad-hoc și trebuiau să creeze pe loc, pornind de la două-trei dintre ele, un sonet improvizat în stilul lui Shakespeare, în care să se regăsească acele cuvinte.
După această etapă, venise momentul în care aveam nevoie de câteva scene din dramaturgia lui Shakespeare. Și am avut o idee care, cred eu, s-a dovedit bună: toate fetele au învățat ambele roluri din scena Richard–Lady Anne. Puteau lucra fiecare cu fiecare, puteau schimba rolurile în timpul scenei și puteau merge mai departe. Aveam material de lucru și multe posibilități de experimentare. A fost greu, dar a fost folositor.
Ce am observat în acel semestru, în România (apoi și aici, în Norvegia) este că textele clasice sunt dificil de memorat pentru mulți dintre studenții de azi. Cel puțin aceasta este experiența mea. Procesul de învățare a textelor clasice le pune probleme: universul lexical, formulările și, uneori, traducerile cer timp și răbdare.
Avantajele sunt însă importante. După ce ai lucrat și ai învățat ambele roluri din scena Richard–Lady Anne, aproape orice text de după aceea o să ți se pară simplu. 🙂
Același lucru se întâmplă cu tragedia greacă sau cu teatrul în versuri: sunt etape grele, dar care oferă avantaje reale în lucrul cu textul. În ceea ce mă privește, am încercat să compensez această dificultate păstrând ludicul și bucuria jocului specifice improvizației precontextuale. Și asta a funcționat: avantajele au fost, la final, mai mari decât dezavantajele.
Cred că, oricât de greu ar fi textul cu care lucrează studenții, totul devine mai accesibil dacă sunt păstrate bucuria jocului și principiul Violei Spolin: „ieși din mintea ta”.
Atâta timp cât le place ceea ce fac, greșeala încetează să mai fie o problemă, cred eu.
Și încă ceva: dacă privești lucrurile din acest punct de vedere, nu există corect sau greșit, ci doar un antrenament zilnic, periodizat cu atenție de pedagog, la finalul căruia studenții să-și dorească să nu se fi terminat modulul Shakespeare.