Notă: Textul este conceput pentru a fi jucat în Norvegia. Până la indicația contrară, actorul vorbește în norvegiană.
Salutare, mă numesc (spune numele real) și sunt actor. Autorul a ales să vorbesc eu cu publicul. Personal, nu am fost de acord cu asta. Adică, pe bune, ce rost are? Putea să videoproiecteze ceva, să facă un clip instagramabil sau ceva creat de AI, ce dracu’!? I-am zis regizorului că îi fac eu, gratis, ceva, doar să nu mă pună să vin aici și să vorbesc cu voi, că e o prostie și că nimeni nu vrea să vadă asta la teatru.
Plus că niciun actor din lume nu știe să facă asta la modul autentic. Simțim de fiecare dată când vorbim cu publicul că e fals, e fără scop și e plictisitor! Ikke sant? Ikke sant? E plictisitor și pentru noi, actorii, dar și pentru voi, spectatorii, nu?
Mâna sus cine crede sincer că e plictisitor, vă rog! Pe bune, vă rog eu, că am pus și un pariu pe tema asta cu regizorul. Hai, mâna sus!
Da, deci e plictisitor, e clar!
N-a acceptat, așa că a trebuit să accept eu. Adică… sunt actor, nu pot să spun „nu” niciunui job, că mor de foame, nu? Scuze pentru „nu”! I-am spus asta de o mie de ori, dar el mi-a zis o singură dată „nu”, așa că here I am, vorbesc cu voi și asta e. Bun!
Revenind la textul meu… Piesa se cheamă „Imigrant”. Știe toată lumea ce înseamnă asta, nu? Mâna sus, vă rog, cei care știu ce înseamnă cuvântul ăsta.
Bun, înțeleg.
Mai am o întrebare pentru voi, vă rog să mă ajutați: a văzut cineva vreodată un imigrant? Știu că poate părea politically incorrect, poate deranja întrebarea asta, poate că nu trebuie să ridicați mâna, poate nu vreți să ridicați mâna. E dreptul vostru. Mă rog, dacă vreți, ridicați mâna; dacă nu, nu!
Dar, și dacă aveți curajul de a o face, și dacă nu, vă rog să vă gândiți la asta: ați văzut un imigrant? Și, dacă ați văzut, ridicați mâna în gând.
Deci văd că știți ce înseamnă titlul piesei.
Mai am o întrebare pentru voi: e cineva dintre voi, aici, în sală, care este imigrant? Mâna sus, vă rog! Dacă vreți să mă ajutați, mâna sus, vă rog eu! Dacă nu, nu, că voi aveți voie să spuneți „nu”; doar actorii nu au voie să spună asta!
Chiar așa, e vreun actor sau vreo actriță în public?
(Dacă este, actorul poate improviza o replică sau mai multe. Dacă nu este, revine la text.)
Deci, avem vreun imigrant în sală care vrea să ridice mâna?
(Actorul care vorbește ridică mâna.)
OK, înțeleg.
(Actorul continuă textul în limba lui nativă, alta decât norvegiana.)
Atunci știți despre ce vorbesc, chiar dacă poate nu mă înțelegeți toți chiar acum, în timp ce vorbesc „în altă limbă”. Autorul este și el un imigrant și așa a ales să-și spună povestea, cu vorbele astea.
(Actorul revine la norvegiană.)
Am un copil de doi ani care a început aici grădinița. Nu știe prea bine norvegiana, adică o știe ca orice copil de doi ani care a venit în urmă cu șase luni în Norvegia. La grădiniță i se vorbește numai în norvegiană. Profesorii ne spun că el înțelege. Eu cred că „înțelege” ceva-ceva, dar mai cred și că trăiește cu spaima continuă că poate îi scapă ceva, secundă de secundă.
Când îl iau de acolo, se lipește strâns de mine și nu-mi dă drumul până acasă. A doua zi dimineața, când îl las din nou acolo, face același lucru.
Sigur că fiecare copil poate face asta, e normal, știu teoriile „psiho-pupu-pediatrice”, dar mai știu un lucru: pentru un copil imigrant este mai greu.
Imigrantul adult este la fel ca acest copil, doar că el este într-un corp mai mare. Secundă de secundă, și el stă în alertă să nu cumva să-i scape ceva, de la un simplu „Pungă?”, rostit la casa de marcat din supermarket, până la complicatul „Și ce așteptări ai de la acest job?”, atunci când merge la primul interviu de angajare.
Înainte să ajung aici, m-am ocupat patru luni de învățarea limbii. Cu Duolingo, apoi pe Zoom, cu profesor, apoi fizic, față în față cu profesor. Am ajuns aici și mi-am dat seama că ceea ce aud vorbindu-se nu are prea mare legătură cu ce am învățat acasă.
Prima scenă este despre cum am încercat să învăț limba înainte de a ajunge aici.
Să-i dăm drumul primei scene!
SCENA I — EU SUNT, TU AI
IMIGRANTUL
Eu sunt, tu ai, el/ea muncește, noi venim din, voi nu veniți din, ei/ele vorbesc.
IMIGRANTA
Ia-o cu calm și mai focusat. Începe doar cu prezentul verbului „eu sunt”.
IMIGRANTUL
Nu-mi spune asta, fac ce pot!
IMIGRANTA
Nu-ți spun nimic, doar că nu faci bine. Nu ai cum să înveți conjugând diverse verbe. E o prostie ce faci!
IMIGRANTUL
Eu așa învăț mai bine!
IMIGRANTA
Ți se pare doar că înveți. Nu înveți nimic! O limbă străină se învață ca matematica. Trebuie să înveți formulele întâi foarte bine, nu se face nimic după ureche!
IMIGRANTUL
Eu așa fac!
IMIGRANTA
De ce ești agresiv?
IMIGRANTUL
De ce nu mă lași să fac așa cum vreau?
IMIGRANTA
Mai bine te-ai apuca să faci exercițiile cu preteritum-ul. Știi că avem multe până mâine? Știi sau nu?
IMIGRANTUL
Știu și nu le fac!
IMIGRANTA
De ce nu le faci? Te comporți ca un copil!
IMIGRANTUL
Adică ce vrei să spui, că ai în grijă doi copii? Că trebuie să ai grijă și de mine, și de ăla mic?
IMIGRANTA
Nu țipa, că îl trezești și nu mai pot de nesomn!
IMIGRANTUL
Nu țip, așa vorbesc eu, mai tare! Defect profesional, sunt actor, ai uitat?
Adică… hai să folosesc preteritum-ul, ca să vezi că știu să-l folosesc: la mine în țară, ERAM actor! E o acțiune trecută, bine delimitată în timp și spațiu și încheiată! Deci folosim preteritum! E bine?
IMIGRANTA
Ai trezit copilul!
(Ea iese. El rămâne singur și continuă să scrie verbe diferite, așa cum a făcut mai devreme.)
IMIGRANTUL
Eu sunt, tu ai, el/ea muncește, noi venim din, voi nu veniți din, ei/ele vorbesc.
(Ea se întoarce.)
IMIGRANTUL
A adormit la loc?
IMIGRANTA
Da.
IMIGRANTUL
Îmi cer scuze! Sunt speriat, poate.
IMIGRANTA
Să știi că nu trebuie să mergem acolo. Putem să ne ducem în Spania sau să stăm la noi acasă.
IMIGRANTUL
Am zis că mergem, mergem. O să fie bine.
IMIGRANTA
Vrei să facem dragoste?
IMIGRANTUL
Și dacă se trezește iar copilul?
IMIGRANTA
Nu se trezește. Remember? Happy mama, happy kiddo!
(Cei doi se sărută. Fade out. Liniște timp de cinci secunde. Apoi se aude plânsul copilului.)