Cum scriam aici, pentru mine declicul în înțelegerea actoriei s-a produs prin teatrul de improvizație. Dacă teatrul cu text prestabilit este un drum în care mergi cu fața spre un viitor pe care îl știi și îl ai înaintea ta, teatrul de improvizație este un mers pe care îl faci cu spatele: mergi cu spatele spre un viitor necunoscut, iar în fața ochilor ai doar trecutul care tocmai s-a întâmplat. Actorul cunoaște viitorul scenei; personajul nu trebuie să-l cunoască.
Boris Zahava, un pedagog important, scria în urmă cu mai bine de 50 de ani: „Deviza adevăratului artist trebuie să fie: la fiecare spectacol, puțin altfel decât la cel precedent.” (Boris Zahava, Măiestria actorului și regizorului, ediția a III-a, Moscova, 1973, p. 114; traducerea mea.)
Întrebarea care apare este cum faci ca, într-un spectacol de teatru cu text prestabilit sau la fiecare dublă, ca actor de film, să ai acest „puțin altfel” despre care vorbește Zahava. Și aici apare un paradox al actoriei: poți să faci să fie de fiecare dată puțin altfel știind foarte bine tot ce ai de făcut și tot ce ai de zis: știind perfect toate acțiunile fizice și toate acțiunile verbale, adică.
Deci: la capitolul lucruri obligatorii de făcut, actorul trebuie să știe textul la perfecție, la cuvânt, la virgulă. E un fel de a ști textul specific actoriei: să știi textul ca actor înseamnă să poți să îl zici foarte repede, chiar dacă ești trezit din somn, la cuvânt, fără nicio ezitare sau greșeală. Doar atunci poți să fii cu adevărat liber în timpul jocului, doar atunci poți să fii de fiecare dată un pic altfel. E important să înțelegi asta, ca actor, foarte clar și fără nuanțe. E important și să te antrenezi ca student-actor astfel încât să poți să faci asta în orice proiect, la școală, la teatru sau pe platourile de filmare. Aceasta este partea cea mai plictisitoare, dar este partea obligatorie. Nu are nicio legătură cu talentul, este doar despre muncă făcută conștient; nu contează prin ce metodă. Fiecare poate să își găsească propria tehnică, important este să funcționeze acea tehnică. Eu, spre exemplu, atât în limba maternă, cât și într-o altă limbă, scriu textul de mână de zeci de ori până îl învăț. Poate să dureze o zi sau o săptămână, eu fac asta până când pot, fără text în față, să zic replicile toate, una după alta, în cel mai rapid tempo posibil, în timp ce fac o acțiune fizică. Doar când reușesc să funcționez așa consider că am învățat textul. Repet, fiecare cu tehnica lui.
Ca regulă personală, ajung pe set la filmare fără text scris pe nicio foaie. Sigur că nu este simplu, sigur că e nevoie de efort, dar dacă nu îndeplinești această condiție obligatorie ca actor, nu e posibil să fii cu adevărat liber în timpul jocului. Asta vine abia după aceea. Condiția sine qua non este să știi textul „ca pe Tatăl nostru”, cum este altă vorbă românească.
Atât pentru azi, că am obosit să mă dau inteligent. : – )
Spor la învățat textul, prieteni!
Leave a Reply