Și în anul ăla rămăsese corigent. Orice făcea, oricâți meditatori și-ar fi pus, rezultatul era același: corigent. Încercase tot felul de tertipuri: să păcălească, să dea șpagă ca să treacă, să copieze, să-și facă prieteni printre cei mai sârguincioși elevi din școală. Degeaba! Era corigent la materia asta, cea mai ușoară din programă, după părerea tuturor.
După treizeci de ani de chin, într-o bună dimineață, a intrat în cancelarie și a căzut în genunchi în fața directorului, rugându-l să-l exmatriculeze. I-a spus că nu va putea trece niciodată la materia asta. Directorul știa că are dreptate. Cu lacrimi în ochi, i-a acceptat rugămintea.
De atunci, totul părea simplu: Omul-Care-Nu-Putea-Plânge, căci despre el este vorba, era exmatriculat.
A doua zi dimineață, când a primit înștiințarea oficială că fusese exmatriculat fără drept de apel, Omul-Care-Nu-Putea-Plânge a plâns de bucurie.
Pentru prima oară în treizeci de ani.
(16 iunie 2008)