Versiune revizuită pentru publicare a textului care deschide teza mea de doctorat, redactată în 2017, finalizată și susținută în 2018 la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București.
Tehnici de dezvoltare și antrenare a creativității specifice artei actorului
Conducător științific:
conf. univ. dr. Paul Chiribuță
Doctorand:
Bogdan-Mihail Dumitrescu
Mulțumiri
Să scrii o teză de doctorat în care să pretinzi că poți oferi răspunsuri viabile la întrebările care îi preocupă pe practicienii și teoreticienii artei actorului este o sarcină grea. Aceste întrebări există încă de când a apărut nevoia conștientă de a sistematiza fenomenele și procesele creative specifice acestei profesii.
Încă din prima frază apare, pe bună dreptate, controversata problemă a competenței pedagogice a actorului care, asemenea mie, nu se numără printre performerii consacrați prin premii sau creații actoricești notabile ori confirmați de jurii de specialitate.
Pentru a începe un demers veridic și asumat organic, al cărui rezultat este, în momentul de față, necunoscut atât mie, cât și ție, cititorule, simt nevoia să prezint, cu sinceritate și fără menajamente, primul parametru al situației pe care o traversăm împreună chiar acum: eu scriu această introducere, iar tu citești acest început.
Eu sunt Bogdan Dumitrescu, actor-improvizator, în vârstă de 40 de ani. Am absolvit Academia de Teatru și Film, secția Arta actorului, în 2001, la clasa profesorilor Ion Cojar și Gelu Colceag. M-am întors apoi la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” pentru masteratul în Pedagogia artei actorului, pe care l-am absolvit în 2014.
Tot atunci, m-am înscris și am fost acceptat la doctorat în cadrul aceleiași universități, cu tema de cercetare „Tehnici de dezvoltare și antrenare a creativității specifice artei actorului”. Rezultatul studiului început în 2014 va fi sintetizat în paginile care urmează.
Acestea sunt circumstanțele date ale situației pe care o traversezi chiar acum, cititorule.
Îmi permit această abordare personală și colocvială tocmai pentru a exemplifica, încă de la început, limbajul specific paginilor care urmează: un vocabular tehnic născut din adaptarea personală a limbajului unor creatori și pedagogi importanți pentru noi, precum Konstantin Stanislavski, Viola Spolin, Sanford Meisner, Keith Johnstone, Lee Strasberg, Del Close și Ion Cojar.
Așadar, situația pe care o traversăm împreună are următorii parametri. Din punctul meu de vedere, adevărul momentului este acesta: sâmbătă, 5 august 2017, ora 12:37. Sunt acasă și încerc să pun în cuvinte o introducere care să îți ofere toate datele necesare pentru a înțelege și a accepta demersul scris care va urma — poate chiar pentru a crede în el.
Este un proiect doctoral care își propune să ofere perspective alternative asupra creativității specifice artei actorului, dacă nu chiar să găsească unele răspunsuri.
Acestea sunt, în linii mari, așteptările mele.
La celălalt capăt al procesului de comunicare abia început te afli „TU”, cititorule: cel care, din întâmplare sau nu, ai găsit ori trebuia să găsești această lucrare.
Cine ești tu?
Tu știi cel mai bine. Eu nu pot decât să îți intuiesc sau să îți presupun rolul, într-un orizont subiectiv, dar oarecum previzibil.
Poți fi un student la actorie aflat în căutarea unor răspunsuri la incertitudinile personale și profesionale; un coleg actor sau regizor interesat de subiect; un profesor din comisie care trebuie să mă evalueze; un fost profesor preocupat de soarta foștilor săi studenți; unul dintre studenții pe care explicațiile mele i-au încurcat sau i-au ajutat; ori un doctorand aflat chiar acum în căutare de idei pentru propria teză.
Orizontul de așteptare al acestui „tu, cititorule” este, așadar, limitat și întrucâtva previzibil.
Tuturor posibililor cititori le mulțumesc. Iar vouă, celor care citiți chiar acum aceste rânduri, oricine ați fi, vă mulțumesc încă o dată!