🇳🇴 Les på norsk
Mai întâi: aceasta nu este o cronică de film. Deși sunt actor și profesor de actorie, această postare nu este despre film, ci despre România.
Cazul Bodnariu a beneficiat de o amplă acoperire mediatică în România, în urmă cu aproximativ zece ani. Cunosc cazul doar din relatările televiziunilor românești. Nu am nimic de spus despre acest caz.
Această postare este puțin despre creșterea copiilor, puțin despre România și puțin despre șabloanele, clișeele, generalizările și prejudecățile care pot apărea.
Acum, direct la subiect — iar subiectul sunt eu: am 49 de ani și mi-am petrecut primii doisprezece ani de viață în comunismul abject în care ne-a ținut captivi Ceaușescu. În magazine nu se găsea aproape deloc mâncare, nu puteai spune nimic negativ despre regimul comunist și nu puteai pleca din țară când doreai. Atât obținerea pașaportului, cât și ieșirea din țară necesitau aprobări controlate de regim. Acestea erau acordate după bunul plac al regimului și, adesea, mai ușor dacă aveai „relațiile” potrivite.
Dacă spuneai un banc despre Ceaușescu sau ascultai Radio Europa Liberă ori Vocea Americii, puteai intra în atenția Securității — poliția politică a regimului. Opoziția, disidența și afirmațiile considerate ostile regimului puteau duce la supraveghere, amenințări, interogatorii, arestare sau închisoare.
În copilăria mea, în Bucureștiul anilor 1980, Moș Crăciun se numea Moș Gerilă. Ziarele scriau numai despre cât de bine se trăia în comunism, iar televiziunea emitea doar câteva ore pe zi, în principal cu și despre „fiul iubit al patriei” și „tovarășa Elena Ceaușescu”.
Din câte îmi amintesc, în locuințe era frig. Uleiul, făina și zahărul erau raționalizate. Puteai sta la coadă o noapte întreagă pentru carne sau banane, dacă nu aveai „pile”. În loc de cafea adevărată se bea „nechezol”, un înlocuitor de cafea, iar salamul era, de regulă, făcut din soia. Eu am băut Coca-Cola și Fanta pentru prima dată în 1990, deși familia mea nu era săracă.
În școala mea, unii profesori îi loveau pe elevi fără ca părinții să se supere. Exista și o vorbă pentru asta: „Bătaia e ruptă din rai”. Astăzi, pedepsirea fizică a copiilor este interzisă prin lege în România.
În copilărie, am fost supus violenței fizice atât la școală, cât și acasă. Dacă m-aș fi născut zece ani mai târziu, probabil că aș fi fost scutit de ea.
Dintre toți prietenii mei care au devenit părinți începând din 2010, anul în care am devenit eu însumi tată pentru prima dată, nu cunosc pe nimeni care să-și fi supus copiii violenței sau abuzurilor. Există legi care interzic violența și relele tratamente aplicate copiilor, la fel cum există legi care interzic relele tratamente și cruzimea față de animale.
Cu toate acestea, și astăzi există în România părinți violenți cu propriii copii. Acest lucru nu este provocat de „diferențele culturale”, ci de alcool, de lipsa educației privind creșterea copiilor și de nerespectarea legii.
Cred și aici, în Norvegia, același lucru pe care îl credeam în România: este absolut necesar ca un copil să crească știind că niciun adult, indiferent de autoritatea pe care o are, nu are dreptul să-l supună violenței, relelor tratamente sau abuzurilor.
În rest, sunt foarte curios să văd ce reacții va provoca acest film aici, în Norvegia. Cred că este un film necesar atât pentru Norvegia, cât și pentru România.
Trimit dragoste atât României, cât și Norvegiei și abia aștept să văd cum va fi primit filmul aici, în țara în care se petrece povestea.
Mult succes tuturor celor care au realizat filmul și salutări tuturor celor care mă cunosc și au lucrat la el!