🇳🇴 Les på norsk
Am început facultatea de teatru mileniul trecut și am terminat-o mileniul acesta. Totul s-a întâmplat în 4 ani. Poate că schimbarea de mileniu are legătură și cu felul în care s-a schimbat lumea teatrală după aceea. Cred că am făcut parte din ultimul val al boemiei teatrale.
Îmi place să scriu despre actori și actorie, despre ceea ce am trăit în primii zece ani ai acestui mileniu. Nu știu cum mai este acum atmosfera de după spectacol în teatrul românesc, dar sunt fericit că am prins vremurile în care, după fiecare spectacol, aveam un fel de teambuilding spontan. Un fel de „procesul etapei”, un fel de a ne simți bine împreună, noi, cei care în seara aceea ne găsiserăm pe scenă.
Mă refer la „berea de după”, un exercițiu necesar, cred eu, deși probabil prea frivol pentru a fi menționat în articolele de pedagogia artei actorului.
„Berea de după” era cam ca… „țigara de după”. Ați prins ideea? Poate că se mai face și acum, nu știu. Noi nu plecam niciodată fără berea de după. Nu conta cine avea bani și cine nu: bani pentru berea de după se găseau mereu pentru oricine.
Acolo se depănau povești despre spectacolul din seara respectivă, se făceau glume, se râdea mult, câteodată se mai și plângea. Alteori oamenii se certau, de cele mai multe ori se împăcau. Apoi, cei care mai voiau povești mutau sediul lângă alt teatru, acolo unde alți colegi de meserie terminaseră spectacolul lor și erau și ei la spectacolul de după spectacol. Un fel de Revelion al ospătarilor, cam așa ceva.
Îmi vin în minte câteva puncte fierbinți care au început, ușor-ușor, să dispară de pe „Google Old School Actors Maps”: Hotel Banat, Lăptăria lui Enache, La Motoare, La Gară (era acolo, lângă Casandra), La Scena, La Dud, Que Passa, La Mama când aveam mai mulți bani, Papion (încă e acolo), Legere, Green Hours (încă) și La Coco, în Teatrul Național București. Plus toate barurile tuturor teatrelor din București și din țară.
Până să plec din România, încă aveam rutina asta după fiecare spectacol „Abracadabra” pentru copii, de la Teatrul Național București. E adevărat că, deoarece se termina pe la două după-amiaza, „berea de după” coborâse la rangul de „Cola de după spectacol”. Nici nu mai stăteam la bar. Marian Râlea lua pentru toți câteva cutii de suc de la Petrom și stăteam la bârfe eu, cu el și cu Adina, cam o oră. Apoi plecam fiecare în treaba lui.
Mi-a povestit un actor mai în vârstă, care nu mai este astăzi printre noi, despre un obicei și mai frumos, de dinaintea telefoanelor mobile. Existau actori care își luau bilet de intrare la Radiodifuziunea Română dimineața devreme, înainte să meargă la repetiții la teatru, doar ca să stea la povești cu colegii care aveau în dimineața aceea de înregistrat o piesă de teatru sau altceva la Radio România.
Revenind la povestea de față, deși cred că cel mai bun sfat este să nu asculți de sfaturi, îmi permit să le ofer o sugestie tinerilor actori de azi: rămâneți după spectacol cu echipa. Chiar dacă nu beți alcool, chiar dacă nu se mai fumează în baruri, chiar dacă niciunul dintre voi nu are bani de o bere la bar, chiar dacă viața e scumpă și chiriile s-au mărit nesimțit de mult. Poate fi și o Cola de la benzinărie băută pe bordură.
Nu știu dacă „berea de după” ne făcea niște actori mai buni, dar știu sigur că ne făcea niște actori „mai împreună”.