Ce faci, ca actor, când trebuie să joci un personaj negativ? Sau, mai exact, când scenariul îți prezintă personajul drept negativ?
Nu cred că există un răspuns universal valabil. Pot spune doar ce cred eu, ca actor și profesor de actorie: trebuie să iei partea personajului tău și să-i găsești dreptatea. Personajul nu se percepe pe sine ca fiind negativ, ci are propriile motive pentru care acționează așa cum o face.
În Fjord, Renate (aka doamna Gheorghiu) poate fi percepută ca un personaj negativ. Cel puțin la rece, dacă ar fi apărut doar scenariul, sau dacă ar fi jucat altă actriță, care nu ar fi apărat punctul de vedere, mai exact scris, „punctul de simțire”. Tocmai de aceea mi se pare interesant felul în care actrița a făcut rolul: o crezi, o înțelegi, chiar dacă nu îi dai neapărat dreptate.
Ce faci atunci când trebuie să joci un personaj care reprezintă Barnevernetul, iar scenariul sau regia îl prezintă într-o lumină negativă? Îl aperi. Cel puțin, asta aș încerca eu să fac. Chiar dacă, personal, aș avea o părere negativă despre subiect, tot aș căuta acele trăsături umane ale personajului care pot trezi compasiune sau empatie. Empatia nu absolvă personajul, dar îl scoate din clișeu. Sau, poate, ăsta era punctul de vedere al tuturor actorilor care au reprezentat partea oficialităților, a sistemului? Eu nu știu, doar mă întreb.
Ca actor, am învățat încă din facultate, acum 25 de ani, că în fiecare dintre noi există toate personajele inventate de dramaturgi, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative. Frumusețea actoriei este exact asta: că, într-un mediu safe, fără consecințe, poți să lași să apară toți acești „alți tu”, cei cu lumină, dar și umbrele din tine. Nu există bine absolut, la fel cum nu există rău absolut. Și cred că funcția noastră, a actorilor — noi, cei care «nu avem o meserie serioasă, ci mai mult un hobby» — este, cum bine scria un dramaturg acum câteva sute de ani, să punem oglinda în fața lumii.” Mie asta mi se pare a fi făcut Cristian Mungiu: a ridicat niște semne de întrebare. Cea mai importantă replică din film este, pentru mine, cea rostită de fată în fața feribotului: „Mie de ce nu mi-ați zis?” Renate îi răspunde:„Așa e, ai dreptate, trebuia să îți fi spus.” Iar cea mai de preț privire este privirea actriței care juca reprezentanta oficialităților atunci când a fost întrebată dacă are copii și a trebuit să răspundă negativ. Dreptatea nu e absolută, cred eu; cel puțin așa o vedem noi, actorii.
Nu pun la îndoială documentarea pe care se bazează scenariul lui Cristian Mungiu. Și, ca să folosesc o formulă pe care am auzit-o adesea, „nu e nimic personal”. Dacă o poveste asemănătoare s-ar fi petrecut în România și ar fi implicat sistemul de protecție a copilului de acolo, filmul nu ar fi menajat această instituție (și România are propriul sistem de protecție a copilului. Potrivit articolului 197 din Codul penal, „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice sau psihice, intelectuale ori morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la cinci la zece ani și cu interzicerea exercitării unor drepturi.”)
Sunt român și de vreo 35 de ani îl citesc pe Ibsen. Într-o scrisoare adresată lui Bjørnstjerne Bjørnson, datată 9 decembrie 1867, Ibsen scria: „Dacă este să fie război, atunci să fie! Dacă nu sunt poet, nu am nimic de pierdut. Voi încerca să fiu fotograf. Îi voi lua la rând pe contemporanii mei de acolo, unul câte unul, om cu om […] Nu voi cruța nici copilul din pântecele mamei, nici gândul sau starea sufletească din spatele cuvântului vreununui om care merită onoarea de a fi cuprins.”
Și, în încheiere, o întrebare:
Dacă Ibsen ar trăi astăzi, nu credeți că ar scrie o piesă despre Barnevernet?